Debraille

Ferestrele largi deschise lasau sa patrunda inauntru zgomotele de pe bulevardul acum readus la viata. Aroma de cafea, de zori si de primavara.Stateam rezemata de perete, privind cum razele de soare care strabateau timid mica noastra mansarda, incercau sa-i lumineze jumatate din chip.
Il cunoscusem intamplator. Ceva, cineva, hazardul poate se jucase cu noi. Si e uimitor cat de putin control avem asupra jocului numit banal “o zi din viata noastra”. E la fel de surprinzator cat de putzin atentie acordam detaliilor care mai tarziu largesc cercul orizontului nostru cu mai mult de 360 de grade.
Era mai tanar decat mine. Inainte nici nu vroiam sa accept ideea unui barbat care sa nu se impuna macar prin varsta. Si acum, el. Inalt, ademenindu-ma mereu cu eleganta gesturilor sale, cu parfumul sau, era cel care ma facea sa ma simt eu. Nu as putea spune exact cum si de ce ma cucerise. Poate pentru ca facuse ca femeia altadata foarte sigura pe ea sa aiba emotzii intaia data ce il intalnise, poate pentru ca ma facea sa ma simt frumoasa in ciuda ridurilor care acum incepusera sa apara peste noapte.
Ar fi atatea motive, dar niciunul nu ar putea explica exact acel “ceva”.
Se aude un zgomot care ma trezeste instantaneu din plasa gandurilor. Iarasi Capuccino, mica noastra pisica.
Inevitabil zgomotul il trezeste si pe el.
-Neata, imi spune adormit.
-1000 de lucruri, primavara si noi, ii spun fericita.

Calea Victoriei. Ora opt si ceva dimineata. Am aparatul de fotografiat in mana si, bulevardul acum pustiu, imi sopteste parca sa stau. Nu stiu pe cine astept, ce astept, nu stiu pe cine as putea surprinde intr-o fotografie. Oricui i se poate intampla sa se lase in voia intamplarii si pur si simplu sa tot stea. Gata ma tot repet si nu mi place. E ca un cerc vicios in care cuvantul a sta ma obsedeaza. Se aude in surdina o clapa de pian, si apoi alta…cine stie, un tanar care viseaza la inalte culmi si se trezeste de dimineata pentru a exersa. Si, deodata, un sunet subtire…nu de pian…un suspin poate.
Statea rezemata de peretele unei cladiri vechi, care avea cateva geamuri sparte. Parul ii era ravasit si cateva suvite ii mangaiau fruntea. Nici prea lung, dar nici prea scurt, potrivit intratat incat sa fie foarte feminin. Rochia neagra, ca de abanos, cu spatele gol ii evidentia curbele atat de delicate dar atat de apetisante.Buzele mari, carnoase, care parca pacatuiau, intrau in contrast cu aerul ei atat de copilaresc. Pantofii rosii, foarte inalti ii evidentiau gleznele subtiri, poate prea subtiri. Aparatul meu incepe sa surprinda fieacre detaliu:alunita de la coada ochiului, oja, tatuajul cu semnul ei zodiacal, ascuns firav in spatele pavilionului urechii. Primul lucru pe care il stiu despre ea…si de aici luna in care e nascuta: sfarsit de august sau inceput de septembrie. Si parca aduce cu ea melancolia de sfarsit de vara si mirosul de struguri copti.
Eram prea exaltat ca sa imi dau seama ca muza fotografiilor mele se ridica si pleaca. Pasea rar, parca astepta sa fie strigata pentru a se intoarce. Priveam cum se indeparteaza si ma gandeam ca as strica frumusetea acelei clipe daca as incerca s-o opresc.

Sunt un spectator al fiecarei piese de teatru in care interpretezi personajul principal. Aplauzele mele sunt cele mai puternice caci ma surprinde maiestria jocului tau. Absurd sau nu, nicio replica de a ta nu ma mira. Esti putinul din tot si totul din putin. Luni esti fumul lenes ce se desprinde din tigara adolescentului boem. Marti esti ploaia. Si mmie imi place ploaia. Iti simt racoarea, soapta. Miercuri devii plictisitor. Te pierzi in detalii, mereu aceleasi. Joi regret si simt ca esti adrenalina celui mai curajos gest al meu. Vineri esti mozaic de toamna.

Nu stiu cum arati intr o dimineata ploioasa de toamna, intr o banala dupa amiaza in care stai in fata televizorului si butonezi plictisit telecomanda sau pur si simplu intr o seara senina de vara. Te vad cinci zile pe saptamana si te observ. Nimic iesit din comun, doar banale coincidente cand privirea mi se opreste asupra mainii tale sau asupra hainelor in care te ai imbracat. Am inceput sa ti citesc fiecare privire, fiecare gest, fiecare reactie. Ma intreb de fiecare data cine esti. Pentru ca nu am raspunsul la aceasta intrebare esti cine vreau eu sa fii.
Luni esti aroma tare a cafelei de dimineata.
Marti esti iluzia ca timpul se va opri. E momentul cand te transformi si devii o masca.Ma intreb de multe ori daca masca e a ta sau ai imprumutat-o. Ma intreb de multe ori daca e aceiasi masca.
Miercuri incerci sa iesi din tipare. Atunci devii cheia sol din portativul cantecului meu preferat.E poate singurul moment cand am impresia ca am ajuns sa te cunosc. Joi devii iluzia de miercuri.
Vineri esti parfumul cel mai exotic. Esti privirea indrazneata a unor ochi uneori timizi. Esti liber si esti ecoul fiecarui val care se sparge in tine!

O singura clipa ii trebuie unui strop de ploaie pentru a imi umezi buzele, un singur moment pentru ca o frunza lenesa sa completeze imensul mozaic al toamnei si, dintre miliardele de secunde care s au scurs, doar una s a oprit la tine. La inceput sfioasa, apoi fara ezitare a incadrat momentul. Momentul acela in care de la capetele opuse ale Pamantului amandoi strgam simultan: “Opreste ma la tine!”. Sunt aroma de cafea dintr o dimineata ploioasa de toamna, sunt rosul aprins al trandafirului din mana ta, apusul unei zile de vara, ecoul sufletului tau. Poate ca intr- o zi oarecare vom pasi pe nisipul aceleiasi plaje…esti tabuul meu!

Fiecare particula de praf e aspra pe pielea ta fina. Fruntea pare strabatuta de broboane de transpiratie, obrajii zgariati de lacrimi, mainile incep sa se afunde si parca au rani adanci, adanci…Speriat de metamorfoza iti repeti disperat ca e doar praf ce te acopera subit, scimband clipa dar nu si pe tine. Te inseli amarnic…mai ai putin si o parte din tine va fi luata de vant, o parte din tine va intalni ploaia si va deveni noroi! Ideea incepe sa te incante, ce daca esti altfel…acum poti deveni chiar soapta, chiar secretul ascuns din inima unei persoane oarecare de pe strada care habar nu are ca esti sub ea, la dreapta ei, in stanga sau chiar pe ea, esti o particula atat de insignifianta de praf. Poti sa fii pata de noroi dupa o ploaie romantica de vara…patezi sentimente, patezi amintiri, esti ca o amprenta care provoaca atatea si atatea.Esti migrena insuportabila din cea mai frumoasa dupa amiaza de mai, esti intepatura cea mai adanca pe cea mai gingasa mana, esti pacatul unui calugar…Uneori incepe sa iti fie frica de tine, te sperii de propria ta umbra si incepi sa ai atacuri de panica….Incerci sa te regasesti sa devii ceea ce ai fost, dar imediat se aude un clinchet…uiti de ceea ce gandeai acum o clipa si incepi iar sa provoci suferinta. Lasa-ma spune copilul naiv, ce te crede doar un capriciu, pleaca, spune adultul ce te vede ca pe cea mai decisiva clipa a vietii sale, iarta-ma spune omul pe care l-ai ranit cel mai mult!
Iarta-ma!

Habar nu am, habar nu ai ca timpul trece se prea poate!

Imi este rau…se aude glasul aproape inabusit…vino pana la mine, te astept!Si asa incepe…miros rece si inabusitor de spital…oameni care asteapta la coada sa li se dea un verdict…unul oarecare, grav sau poate fatal…cine stie. Minutarele ceasului inainteaza si asteptam si asteptam: “Nu mai am rabdare…imi ard buzele…capul mi-e greu si ametesc…da, ametesc si totusi te simt langa mine.” Eram acolo, neputincioasa! Fiecare gest al meu era o ezitare, fiecare cuvant incerca sa aline sau macar sa il distraga…si nu reuseam! “Sa-ti spun o poveste, sa-ti spun ca te iubesc, sa-ti spun ca as vrea sa fiu asa ca tine si tu sa fii asa ca mine!

Asteptam nerabdatoare clipa in care usa aia alba de spital, parca prevestitoare de finaluri cu balauri care napadesc peste tine, o sa se deschida. Hmm…e doar penicilina…doar penicilina amestecata cu inca doua chestii…si o sa doara si e ca durerea aia pe care ti o provoaca un spasm prea puternic sau o migrena la ineput simpla dar sacaitoare dupa.O sa fie bine!Ce ipocrit suna…de parca am sti cum e…de parca am simtit noi ce simti tu…de parca junghiul e al nostru si nu al tau!

Maine poate vei citi ce am scris…si o sa-ti amintesti fiecare secunda, fiecare minut din sala aia alba cu canapele tari si incomode, cu automatul ala care avea numai cafea, cu apa pe care daca abia puteai sa o inghiti…cu noi…da cu noi! Iubesc!