Debraille

Imi este rau…se aude glasul aproape inabusit…vino pana la mine, te astept!Si asa incepe…miros rece si inabusitor de spital…oameni care asteapta la coada sa li se dea un verdict…unul oarecare, grav sau poate fatal…cine stie. Minutarele ceasului inainteaza si asteptam si asteptam: “Nu mai am rabdare…imi ard buzele…capul mi-e greu si ametesc…da, ametesc si totusi te simt langa mine.” Eram acolo, neputincioasa! Fiecare gest al meu era o ezitare, fiecare cuvant incerca sa aline sau macar sa il distraga…si nu reuseam! “Sa-ti spun o poveste, sa-ti spun ca te iubesc, sa-ti spun ca as vrea sa fiu asa ca tine si tu sa fii asa ca mine!

Asteptam nerabdatoare clipa in care usa aia alba de spital, parca prevestitoare de finaluri cu balauri care napadesc peste tine, o sa se deschida. Hmm…e doar penicilina…doar penicilina amestecata cu inca doua chestii…si o sa doara si e ca durerea aia pe care ti o provoaca un spasm prea puternic sau o migrena la ineput simpla dar sacaitoare dupa.O sa fie bine!Ce ipocrit suna…de parca am sti cum e…de parca am simtit noi ce simti tu…de parca junghiul e al nostru si nu al tau!

Maine poate vei citi ce am scris…si o sa-ti amintesti fiecare secunda, fiecare minut din sala aia alba cu canapele tari si incomode, cu automatul ala care avea numai cafea, cu apa pe care daca abia puteai sa o inghiti…cu noi…da cu noi! Iubesc!