Debraille

Calea Victoriei. Ora opt si ceva dimineata. Am aparatul de fotografiat in mana si, bulevardul acum pustiu, imi sopteste parca sa stau. Nu stiu pe cine astept, ce astept, nu stiu pe cine as putea surprinde intr-o fotografie. Oricui i se poate intampla sa se lase in voia intamplarii si pur si simplu sa tot stea. Gata ma tot repet si nu mi place. E ca un cerc vicios in care cuvantul a sta ma obsedeaza. Se aude in surdina o clapa de pian, si apoi alta…cine stie, un tanar care viseaza la inalte culmi si se trezeste de dimineata pentru a exersa. Si, deodata, un sunet subtire…nu de pian…un suspin poate.
Statea rezemata de peretele unei cladiri vechi, care avea cateva geamuri sparte. Parul ii era ravasit si cateva suvite ii mangaiau fruntea. Nici prea lung, dar nici prea scurt, potrivit intratat incat sa fie foarte feminin. Rochia neagra, ca de abanos, cu spatele gol ii evidentia curbele atat de delicate dar atat de apetisante.Buzele mari, carnoase, care parca pacatuiau, intrau in contrast cu aerul ei atat de copilaresc. Pantofii rosii, foarte inalti ii evidentiau gleznele subtiri, poate prea subtiri. Aparatul meu incepe sa surprinda fieacre detaliu:alunita de la coada ochiului, oja, tatuajul cu semnul ei zodiacal, ascuns firav in spatele pavilionului urechii. Primul lucru pe care il stiu despre ea…si de aici luna in care e nascuta: sfarsit de august sau inceput de septembrie. Si parca aduce cu ea melancolia de sfarsit de vara si mirosul de struguri copti.
Eram prea exaltat ca sa imi dau seama ca muza fotografiilor mele se ridica si pleaca. Pasea rar, parca astepta sa fie strigata pentru a se intoarce. Priveam cum se indeparteaza si ma gandeam ca as strica frumusetea acelei clipe daca as incerca s-o opresc.